Na, ca m-am trezit in blogosfera

Daca e ceva pe lumea asta care ma inspaiminta, astia sint ingerii. Adica reprezentarile lor, alea care ne agreseaza vizual, mai ales prin preajma Craciunului. Nu-mi dau seama exact de cind m-a apucat ingerofobia asta, fiindca nu-mi amintesc ca, vreodata, copil fiind, sa fi simtit asta. Ca sa nu mai spun ca, multa vreme, singura rugaciune pe care am stiut-o era aceea cu "inger, ingerasul meu...".
Sint convinsa ca am un inger pazitor, dar nu cred ca e dezbracat si cu aripi din pene. Al meu cred ca e colorat, poarta jambiere albastre si bocanci, iar in urechi are castile de la iPod. Nu mi-e foarte clar ce asculta, fiindca, in materie de muzica, are gusturi... eclectice. Ii place Faithless, sigur, doar asta reuseste sa-l calmeze cind eu, "chestia" de care trebuie sa aiba grija, dau cu batul in balta. Adevarul e ca am atins culmi nebanuite in materie de asa ceva.
Sa revin la ingerofobie. Sint doi ingeri in orasul asta care imi dau fiori, si inca rau de tot. Pe unul il stiu demult, de pe vremea cind, fata-dezamagita-ca-nu-e-baiat, mincam corcoduse din cimitir. Era fascinant sa fugi printre morminte, scuturind corcodusii. Nu mi-au placut niciodata fructele astea, dar imi placea de muream - ups! - felul in care le culegeam. Ca sa ajung in cimitir nu trebuia decit sa trec strada. Pe urma, intram si... gata. E undeva acolo o cripta din marmura neagra. Pe ea doarme un inger fara deget. Exista si o legenda, cum ca "sub" inger ar fi fost ingropata de vie o fata. S-ar fi trezit si primul lucru pe care l-ar fi apucat ar fi fost mina ingerului. Asa, i-a rupt degetul. Mai departe nu stiu cum a fost, dar statuia aia are ceva sinistru. N-am mai calcat de ani buni in cimitirul ala, dar inca vad uneori ingerul din autobuz.
Al doilea inger e intr-un alt cimitir, si l-am vazut mult mai tirziu, cind ar fi trebuit sa-mi vina mintea la cap. Biata bunica! A sperat pina in ultima clipa ca eu, prima ei nepoata, voi intra in rindul lumii si voi fi la fel ca restul fetelor din bloc - asezate la casa lor, cu meserii serioase. Cred ca, pe undeva, am dezamagit-o, dar, probabil, rostul meu e altul. Probabil, de aceea, mi-e frica de ingerul cu baros. Statuia asta despre care va spun e enorma. E veche, iar trasaturile atent desenate cindva s-au pierdut, roase de vinturi si ploaie. I-a ramas insa, in mina, neclintit, un baros. De ce, pe cine vrea sa pedepseasca nu stiu. Si nici legenda locului n-o stiu. Teoretic, sint prea mare ca sa mai cred in povesti. Practic, de unele dintre ele mi-e ingrozitor de frica.
In sufrageria mea, atirnati de spoturi, sint niste ingeri de ghips mici. Sint absolut hidosi, grasi si vopsiti in auriu. I-am primit cadou de ziua mea, acum niste ani, de la colegii de serviciu. S-au gindit, probabil, ca as avea nevoie de protectie.
Asa, de final... Ingerul meu, cel cu jambiere si iPod, nu doarme. Tocmai mi-a trimis un semn. Multumesc.